Prima tehnologie importanta ce a permis comunicatia wireless intre calculatoare a fost fara doar si poate 802.11b, standard ce a aparut in octombrie 1999! Au mai existat bineinteles tehnologii wireless pentru transmisii date in retelele de calculatoare si inainte, dar acest standard, impreuna eventual cu 802.11g, au fost standardele care au adus retelele wireless in zona mainstream.

Va reamintim ca standardul 802.11b permitea o viteza maxima la nivel fizic de 11 Mbps (tradusa in aproximativ 5 Mbps user goodput datorita overheadului constituit din headere precum si a modului de lucru a protocolului CSMA/CA complicat de problemele clasice ale comunicarii wireless). Ulterior a aparut standardul 802.11a ce folosea cateva elemente inovatoare precum tehnici de multiplexare folosind subcarriers (OFDM – Orthogonal frequency-division multiplexing) si a dus viteza retelelor wireless la 54 Mbps permitand folosirea a 12 canale (frecvente) non-overlapped, lucru extrem de util pentru zonele foarte populate ce necesita mai multe Access Point-uri in acelasi spatiu. Din pacate, datorita faptului ca in general 802.11a are o acoperire mai mica datorita frecventei folosite, poate si datorita faptului ca in unele tari frecventele folosite erau deja alocate domeniului militar (radare, etc), 802.11a nu a “prins” la public foarte tare.

Un punct de cotitura a fost standardul 802.11g, aparut in iunie 2003. Folosind aceeasi frecventa ca si 802.11b (deci nenecesitand modificari la nivel hardware foarte mari a componentei de transmisie/receptie) si aducand viteza la 54 Mbps (19-21 Mbps goodput) a reprezentat protocolul dominand al comunicatiilor wireless in ultimii ani. Acest lucru umreaza insa sa se schimbe…

Ca orice alt domeniu IT actual, si retelele sunt sub o continua presiune pentru asigurarea unei viteze din ce in ce mai mari. Mai ales retelele wireless, atat de importante si omniprezente astazi. Acest lucru a dus la inceperea dezvoltarii unui nou standard. Faceti cunostinta cu 802.11n. Cresterea de viteza propusa de acest standard este foarte importanta (54 Mbps -> 450 Mbps, cu un goodput de 110Mbps). Ca si in cazul altor standarde, piata, fortata de public, a imbratisat acest standard chiar inainte sa fie lansat oficial. Acest lucru este posibil sa se intample in noiembrie, dar deja gasim la orice pas echipamente Wireless Draft-N (datorita faptului ca sunt “compliant” cu specificatiile draft lansate, in speranta ca acestea sunt foarte aproape de cele finale din standard).

Tehnologia de baza 802.11n este MIMO (multiple-input, multiple-output). Aceasta foloseste mai multe antene pentru transmisie si receptie, tehnologie folosita anterior (si) pentru rezolvarea unei probleme: multi-path reflections (semnale multiple desprinse din semnalul original, reflectate de pereti, obiecte mari si care ajung cu intarziere, suprapunandu-se peste semnalul original si interferand distructiv cu acesta). De asemenea, se foloseste si o tehnologie numita “channel-bonding” prin care se folosesc in paralel mai multe canale de transmisie (oarecum asemanator cu produsele de marketing numite “Super G” sau asemanator, prin care 2 canale din cele 3 disponibile in standardul 802.11G erau folosite in paralel simultan pentru dublarea vitezei de acces in retea).

Printre alte imbunatatiri aduse, se numara scaderea overhead-ului subnivelului MAC (Media Access Control) de la 50% la 25%, optimizarea unor parametrii de genul Guard Interval de la 800ns la 400ns ( acesta este folosit pentru minimizarea efectelor multipath-reflexion sau self-interference, aparute daca datele se transmit fara pauza intre simboluri/biti) sau modificarea numarului de subcarriers OFDM de la 48 la 52.

E adevarat ca unele metode sunt controversate (de exemplu channel bonding care foloseste o mare parte a spatiului de frecvente, nepermitant coexistenta mai multor AP-uri in acelasi spatiu fizic, simultan) dar cu toate acestea, 802.11N este viitorul, cel putin pana la inceperea lucrului la urmatorul standard care in mod sigur va depasi bariera de 1 Gbps wireless.